Poveste de iubire (VII)

În povestea pe care o descriu aici au fost şi chestiuni care pentru mine au fost foarte greu de înţeles şi mai apoi foarte greu de acceptat. Am crezut că în situaţia dată, când eu şi ea eram despărţiţi, locuind în oraşe diferite, unul din lucrurile cele mai importante care trebuiau avute în vedere pentru menţinerea relaţiei era comunicarea. Dat fiind faptul că ne mărturisisem deja reciproc dragostea, că evoluasem până la conceperea unor planuri măreţe de viitor, acum nu mai trebuia decât să avem răbdare pentru a ajunge să trăim efectiv momentele planificate şi să menţinem o comunicare plăcută. 

O vreme chiar aşa a fost. Mi-amintesc şi acum nerăbdarea ei de a lua contact cu mine, solicitările ei de a-i scrie non-stop, de a povesti diverse lucruri prin mesaje sau comunicare prin skype. La un moment dat însă, toată această comunicare a căzut brusc! A fost un moment în care atitudinea ei s-a schimbat fără să-mi ofere vreo explicaţie pentru această nouă abordare... Apăruseră nişe chestiuni cel puţin ciudate!

Câteva luni ea nu a avut telefon! Într-o vreme în care şi cerşetorii au telefon, ea mi-a mărturisit că a ales să nu mai aibă telefon mobil o perioadă pentru că tatăl ei e implicat în viaţa politică locală şi ea primea din această cauză numeroase telefoane de ameninţare. Drept urmare a ales să stea aşa, fără telefon mobil. Asta însă afecta destul de serios comunicarea dintre noi doi! Am întrebat-o de ce nu-şi ia o cartelă simplă, reîncărcabilă, ca să putem comunica măcar din când în când. Numărul rămâne anonim şi nu va şti nimeni că are telefon. Mi-a spăus că ea nu se complică cu asemenea cartele şi că atunci când îşi va lua iar telefon îşi va face din nou abonament. Ce mai puteam să zic la asemenea argumentare?

Uneori însă mergea la o vecină de-a ei să-i "închirieze" telefonul şi apoi îmi spunea să o sun... Doar în astfel de momente mai puteam vorbi, plus - evident - momentele de pe internet când ne întâlneam pe camera web, pe skype. 

Altă chestiune pe care n-am înţeles-o niciodată a fost legată de "programul" comunicării noastre. Întotdeauna vorbeam dimineaţa, niciodată seara sau în week-enduri! A fost o chestiune care a întărit speculaţia unor prieteni care ştiau de povestea nostră şi care afirmau acum că precis ea e de fapt căsătorită şi că din această cauză programul ei de comunicare cu mine e limitat doar pe parcursul dimineţilor. Oricare ar fi fost explicaţia,  tot nu putem vorbi de o atitudine normală de comunicare când ea impune un programk atât de fix şi limitat!

La un moment dat mi-a spus că trebuie să meargă la munte cu familia. A stat acolo câteva zile apoi a plecat în alt oraş, la nişte rude unde a stat o săptămână. A fost o perioadă în care noi n-am comunicat aproape deloc, decât prin nişte mesaje scurte pe care ni le lăsam pe jocul online în care ne "întâlneam". Aşteptam să treacă odată toată plimbarea asta a ei şi să putem apoi comunica mai uşor. S-a întors din drumurile astea spunându-mi că îi e un dor cumplit de mine. Atât de cumplit încât în săptămâna care a urmat n-am vorbit aproape deloc, ea evitând permanent comunicarea. Paradoxal însă, mereu îmi lăsa câte o vorbă scurtă prin care-mi spunea că mă iubeşte sau că îi e dor! Nu mai înţelegeam nimic!

"Ţi-e dor? Sunt aici! De ce mă eviţi?" Ea nu răspundea...

Săptămânile acelea inexplicabile de lipsă de comunicare mi-au pus capac, alături de amânarea permanentă a întâlnirii noastre reale. Atunci când am reacţionat marcat de revoltă, am acuzat-o de minciună. Nu poate să-ţi fie dor şi în acelaşi timp să tot eviţi comunicarea cu iubitul! Şi în acest timp să continui să te joci pe internet pe diverse jocuri! Nu poţi spune "te iubesc" şi apoi să nu-ţi pese că iubitul tău te cheamă! În această "logică" am explodat eu la un moment dat...

În fine, ea s-a supărat pe reacţia mea, eu pe comportamentul ei şi uite-aşa doi oameni inteligenţi care se iubeau stăteau fără să-şi mai vorbească sau vorbindu-şi urât! Zilele acelea în care ne certam şi ne aruncam diverse cuvinte au fost cele mai urâte din viaţa noastră! Au lăsat urmări, ne-au marcat şi ne-au blocat probabil definitiv. 

De ce am ajuns aici? Habar n-am!

Poveste de iubire (VI)

Mi-a spus că pe data de 12 iunie va fi prezentă într-un oraş aproape de oraşul meu pentru a face nişte analize medicale. Condiţiile medicale o silesc să stea în oraşul ăla o săptămână, dar EA mi-a spus că săptămâna aceea o va sta de fapt la mine, iar la spital va merge când e nevoie cu maşina! Iată deci cum visele se-nplinesc, îmi ziceam eu!

Firesc, am început să număr zilele, orele. Se scurgeau încet raportat la dorinţa mea de a o întâlni. Vorbeam mai departe zilnic şi nu încetam să visăm împreună făcând tot felul de planuri despre cum vom petrece "săptămâna noastră"! Mai mult chiar, EA mă informează la un moment dat că după săptămâna respectivă se va întoarce în oraşul ei pentru câteva zile, apoi din nou la tratament în vecinătatea mea, de data asta pentru o perioadă mai lungă, de două luni!

"Caută un apartament mare pe care să-l luăm în chirie şi să locuim acolo, dar vezi să aibă de toate, condiţii bune etc..."

"Nu mai bine aştept până vi tu săptămâna aceea şi să alegi singură apartamentul? Poate ceea ce găsesc eu nu-ţi va plăcea..."

"OK, e perfect aşa... Vom alege apartamentul împreună"

N-a fost să fie. În ultimul week-end înainte de ziua programată pentru întâlnirea noastră au apărut primele "probleme" dintr-o serie lungă de tot felul de alte probleme. Din acest moment intrăm într-o perioadă ce poate fi asemănată cu un film vechi, de pe vremea copilăriei mele, care se numea "Toate mi se-ntâmplă numai mie". 

Ea dispare din nou... Primesc un mesaj de la o prietenă de-a ei în care mi se spune că EA s-a internat de urgenţă în spital pentru o operaţie simplă, dar motivul pentru care mi se scrie acest mesaj e altul. Şi anume faptul că EA are... un copil! O fetiţă de doi ani jumate! Fetiţa ar fi apărut în urma unui viol la care EA a fost victimă într-un club bucureştean. A păstrat copilul împotriva voinţei familiei sale pentru că-şi dorea foarte mult asta. Nu a făcut plângere împotriva idiotului care a violat-o. Copilul s-a născut, dar la presiunea familiei sale care nu vroia să primească în sânul ei un copil născut în urma unui viol l-a dat spre adopţie unei familii străine. Între timp, recent, părinţii adoptivi au murit într-un accident, iar fata a rămas pe drumuri. Acum, avocaţii decedaţilor au căutat-o şi au întrebat-o dacă nu vrea să-şi primească înapoi fetiţa. Ar fi de preferat ca fata să crească alături de mama ei naturală decât să fie lăsată la un orfelinat. EA s-a bucurat de veste şi a răspuns că îşi vrea înapoi fetiţa. Acum urmează să aibă tot felul de întâlniri cu avocaţii pentru a regla situaţia juridică a copilului şi să clarifice condiţiile în care se poate întoarce fetiţa alături de ea. În consecinţă, venirea ei aproape de mine în "săptămâna noastră" se... amână!

Nu vă spun că vestea m-a surprins, mai ales că în trecut eu am trăit cu o femeie care mi-a născut un copil şi despre care aflasem ulterior că în adolescenţa ei nebunatică mai avusese un copil pe care însă l-a vândut unei familii de americani pe 3000 dolari. Când am aflat asta m-am şi despărţit de respectiva, iar copilul pe care ea mi l-a născut atunci a rămas cu mine până în ziua de azi, când a împlinit deja 15 ani! Acum, reacţia mea nu a mai fost atât de drastică. EA se temea că nu voi putea accepta noua situaţie, mai ales că ştia de experienţa mea trecută... I-am spus că nu e o problemă şi că putem continua chiar şi în noile condiţii. Fetiţa ei va fi ca şi copilul meu, fără probleme. Nu sunt vinovaţi copiii pentru greşelile părinţilor, iar trecutul nu mai poţi să-l schimbi. 

Au urmat alte zile de amânare a venirii ei... 

"Vorbesc vineri cu avocatul, apoi gata, vin." ... "N-a venit avocatul, mă întâlnesc luni cu el" ... "A rămas pe marţi, că azi a fost ocupat" ... 

Până la urmă s-a întâlnit cu avocatul, dar era doar prima întâlnire. A doua, în care ea trebuia să semneze tot felul de hârtii urma să aibă loc peste o altă săptămână. A apărut apoi în calendar ziua ei de naştere pe care, evident, a sărbătorit-o acasă. Apoi tatăl ei a luat-o într-o excursie la munte câteva zile. Apoi a fost "silită" să meargă în alt oraş pentru o săptămână la nişte mătuşi care vroiau să-i vadă fetiţa şi s-o cunoască... Şi uite aşa au trecut zilele, săptămânile şi lunile de amânare a întrevederii noastre. Şi uite aşa nervii mei s-au întins la maxim, iar dezamăgirea m-a cuprins mai mult decât mă cuprinsese iubirea!

Mi se părea deja aşa, o aiureală... 

"Săptămâna viitoare vin..." 

Gata, nu mai vroiam să aud nimic! Evident, înainte de noul termen apar alte probleme. 

"Bunica e în spital, trebuie să stau cu ea..."

Atunci am explodat! I-am trimis un mesaj în care i-am spus că nu mai cred nimic din tot ce-mi spune, că toată povestea asta a noastră e un bluf, că ea doar se joacă şi de fapt doar mă minte încontinuu. 

După care m-am retras în disperarea mea...

Poveste de iubire (V)

Acum, privind oarecum retrospectiv,îmi vine să zâmbesc! Dragoste pe internet? Cine ar fi crezut sau cine poate să creadă? Sunt, totuşi, un tip matur. Am 40 de ani, doi copii, nu sunt adolescent şi chiar dacă n-am fost un Don Juan, nici n-am dus lipsă de femei la viaţa mea. Frustrări sexuale nu am acumulat căci mi-am "permis" cam tot ce am vrut în "poveştile" mele erotice cu femeile din trecut. Până să o întâlnesc pe EA chiar mă întrebam ce anume m-ar mai putea intriga la o femeie astfel încât femeia să mă cucerească? Şi chiar nu vedeam ce...  Am încercat să-mi explic situaţia detaşat oarecum de faptul că sunt implicat şi nu am reuşit să găsesc un răspuns satisfăcător. 

Mi-amintesc chiar că la un moment dat am abordat "problema" în discuţie cu ea întrebând-o ce crede. Mi-a spus că nu simte asta ca pe o "iubire de internet". Că simte dor adevărat imediat ce încheiem o convorbire, că mă caută permanent şi că toate astea înseamnă dragoste nu o pasiune trecătoare. Am chestionat-o pe mai multe aspecte, uneori arătându-mă poate neîncrezător, fapt care a revolat-o. În fine...

Familia ei este bogată. Ea însăşi a primit şi primeşte susţinere materială consistentă din partea părinţilor. A terminat o facultate şi acum o face pe a doua. Are apartamentul ei, maşina ei, banii ei. N-are din acest punct de vedere griji deosebite, decât cele legate de boala de care suferă şi de efectul tratamentelor. În replică, eu sunt un tip fără gram de avere. Am avut o viaţă foarte aventuroasă din punct de vedere profesional, mi-am construit un nume foarte respectat în branşa în care lucrez, dar "preţul" acestei glorii a fost tocmai limitarea drastică a posibilităţilor de câştig în prezent. În trecutul relativ apropiat am avut şi eu câteva firme, am rulat sume frumoase, am avut angajaţi, contracte etc, ştiu ce înseamnă banul, cum se câştigă şi cum se pierde. Afacerile au picat, eu am rămas pe din-afară şi acum - la momentul în care am cunoscut-o pe ea - duceam o viaţă liniştită, fără extravaganţele pe care şi le permit bogătaşii, dar şi fără lipsuri esenţiale. În aşteptarea unor vremuri mai bune în care să mă relansez în afaceri am ales să stau cuminte în prezent şi să-mi drămuiesc cu atenţie fiecare leuţ pe care-l câştig ca să asigur în primul rând copiilor tot ce au nevoie, mai ales pe linie de şcoală. Şi am reuşit! 

Din acest punct de vedere, material-financiar, relaţia cu EA m-a "speriat" la început. În general femeile aşteaptă din partea bărbatului multe "atenţii", iar unele nu visează decât chestiile cele mai scumpe. Ce femeie se mai "înmoaie" azi dacă-i dai un singur trandafir? Mai degrabă te ia de fraier! Problema din mintea mea s-a rezolvat relativ repede datorită atitudinii ei care a abordat foarte destinsă şi relaxată chestiunile financiare în dialog cu mine, fără să mă facă să mă simt prost din cauza diferenţei de posibilităţi dintre noi. La un moment dat chiar mi-a spus râzând...

 "lasă, măcar nu va fi nimeni să spună că te-am luat pentru bani pentru că de abicei, când bărbatul e mult mai în vârstă decât femeia aşa se spune, că ea nu vrea decât banii lui"!

Erau foarte multe chestiuni pe care le abordam în discuţii şi cred că aici a fost punctul meu sensibil sau cel care m-a sensibilizat. Eram uimit de inteligenţa pătrunzătoare pe care o dovedea. N-avea probleme să abordeze orice subiect, avea păreri bine structurate şi aşezate, nu simţeam că improvizează pe loc un răspuns, doar de dragul de a-şi da cu părerea. Eu am lucrat în domeniu acesta, al schimbului de idei, şi chiar cred că pot diferenţia corect oamenii când e vorba de capacităţi intelectuale. Fata mea depăşea cu mult media de inteligenţă a generaţiei vârstei sale, de 23 de ani. Pe alocuri mă simţeam chiar eu în "minoritate" în faţa ei şi vă garantez că tot anturajul meu spune despre mine nu doar că sunt un tip deştept ci chiar, pe alocuri, genial! Cineva apropiat, încercând să "judece" oarecum implicarea mea în povestea pe care v-o descriu, mi-a spus că ăsta a fost de fapt "motivul" pentru care am ajuns s-o iubesc pe EA, faptul că m-a uimit pe planul inteligenţei native! Eu fiind un tip foarte pretenţios pe acest aspect... Nu ştiu, poate asta o fi explicaţia. Poate într-adevăr m-a uimit atunci cu inteligenţa, pentru că altfel nu-mi explic cum am ajuns să-i spun "te iubesc" înainte ca s-o văd măcar odată altfel decât în vreo două fotografii!

În altă ordine de idei, v-am spus că n-am fost eu niciodată un "Don Juan" în sensul în care să umblu de nebun după femei. Poate şi pentru că n-am fost nevoit s-o fac! Fără să exageraţi "cifrele", pot să vă spun că mereu erau pe lângă mine femei care mi se ofereau, mai mult sau mai puţin direct. Nu m-am tare aventurat pentru că ... nu ştiu, nu mi-a plăcut senzaţia de "străin" pe care o simţeam faţă de ele! Nu mi se lipeau de suflet, nu mă uimeau cu nimic, încercau să mă "corupă" doar cu trupul şi asta mi se părea o idioţenie.

Imediat ce s-a aflat prin oraş că m-am despărţit de fosta soţie a crescut şi numărul "ofertelor" feminine din jurul meu. Unele chiar într-un mod deranjant de insistent! "Defectul" meu era (este) că sunt manierat cu femeia, după o modă "veche" ce nu se mai învaţă azi pe la nici o şcoală a vieţii. Şi felul ăsta m-a împiedicat să fiu "nenorocit" şi să le expediez din jurul meu rapid şi fără complexe.
Odată, m-a sunat EA şi chiar era la mine în vizită o astfel de tipă. I-am spus şi a râs de mine.

"Şi acum ce faci? Vorbeşti cu mine sau stai cu ea la cafea?" 

"Pe tipă o las să-şi bea singură cafeaua, iar pe tine te iubesc în timp ce vorbesc cu tine"!

Multe au fost toate câte au fost... Luni de zile, aproape zilnic, discutam, ne scriam, ne priveam prin camera web, punct! La asta se limita tot, deocamdată... Ne doream amândoi ÎNTÂLNIREA, dar condiţiile diferite care ne marcau viaţa ne obligau deocamdată la separare. Ea era legată de tratamentul medical pe care-l urma, nu putea să-şi părăsească brusc oraşul, iar eu eram legat de nevoia celor doi copii ai mei de a fi lângă ei permanent. Avea să apară însă şi ocazia aşteptată! Propunerea concretă, planul de întâlnire, paşii ce trebuie urmaţi, calendarul apropierii, toate astea au fost stabilite de ea! Eu am fost doar informat... Acum, când mi-amintesc toate astea, am aşa, o părere de rău. Poate o să vă par misogin dacă o să vă spun că nu e bine să vă lăsaţi femeile să plănuiască nicio chestiune esenţială din viaţa voastră! Eu am lăsat-o pe a mea şi... praful s-a ales de tot planul! De fapt, praful s-a ales nu doar de plan ci chiar şi de noi doi!

 (va urma)

Poveste de iubire (IV)

Erau zile în care ea lipsea... Inexplicabil! Adică, nici eu nu ceream explicaţii, nici ea nu le oferea. Azi vorbeam, totul era în regulă, apoi o zi întreagă sau două-trei nu apărea nicăieri! Ulterior îşi făcea din nou apariţia ca şi cum n-ar fi lipsit deloc. Într-o zi, totuşi, mi-a spus despre ce e vorba...

"Am cancer..."

N-am înţeles exact cum stă treaba. În probleme care ţin de medicină şi sănătate sunt complet pe dinafară. Bine, ştiam eu ce e ăla cancer, dar nu vedeam legătura între boală şi lipsa ei constantă!

"Şi?" 

"Şi... urmez nişte tratamente grele, uneori sunt pur şi simplu întoarsă pe dos, alteori câteva zile nu sunt bună de nimic. Vomit zilnic sânge, merg zilnic la spital, iau tot felul de injecţii, urmez un regim strict etc... Sunt multe..." 

Ce era să spun? Fata ţinuse boala ca pe un secret bine ascuns chiar şi faţă de apropiaţii ei din viaţa reală. Pe internet intra ca să se mai destindă sau într-o încercare de a-şi schimba starea, măcar pe cea psihică. Eu picasem în ecuaţie într-o formă pentru care ea nu era pregătită. Adică, una era doar să te relaxezi şi să pierzi vremea butonând aiurea şi alta era să te implici emoţional.

Am căutat să înţeleg noua situaţie. Nu mi-a fost uşor. Ceea ce părea la un moment dat o comunicare uşoară, plăcută, frumoasă, transformată în iubire reciprocă se transforma brusc într-o "problemă"!

La un moment dat a lipsit două săptămâni. Ultimele mesaje de la ea erau îngrijorătoare. "Nu mă simt bine deloc. Merg zilnic la spital. Mi-e rău..." Apoi tăcere... Am fiert la foc mic cele două săptămâni neştiind nimic de ea. Poate va fi greu de crezut, dar nu ştiam nici măcar cum o cheamă, decât numele mic. Nu ştiam unde s-o caut, ca să aflu veşti. Ştiam judeţul în care stă, departe de mine, restul datelor îmi erau străine. Eu nu insistasem în cererea amănuntelor, ea nu le oferise decât în limita strictului necesar.

A apărut după două săptămâni abordând un ton vesel! Mi-a spus că a fost la o operaţie, sau ceva de genul ăsta. O internare prelungită... Am reluat comunicarea.

Ce pot face doi oameni care îşi declară dragostea în felul în care noi am făcut-o şi în situaţia în care eram noi, departe unul de altul? Firesc, am început să nepunem întrebări. Mai întâi fiecare în mintea noastră, apoi, timid, unul altuia... "Ce şanse avem?"

"Nu ştiu... Dacă n-ar fi boala mea aş spune că avem şanse 100%, aşa..."

Am tăcut amândoi privindu-ne prin firul de internet care ne lega.
Aveam de găsit nişte răspunsuri!

Poveste de iubire (III)

M-am întrebat deseori de atunci cum a putut fi posibil să ajung să spun unei fete "te iubesc" după două-trei luni de discuţii pe internet şi câteva convorbiri telefonice? Cu "spusul" a fost cum a fost, dar cum am ajuns SĂ SIMT asta? Nu reuşeam să înţeleg, mai ales că eu sunt un tip care nu crede în dragostea culeasă în acest fel, virtual!

Am 40 de ani, ea are 23... Sunt la curent cu tendinţele nesănătoase din iubire, descoperite de psihologi. Ştiu ce înseamnă "să iubeşti iubirea", adică să-ţi doreşti foarte mult să iubeşti pe cineva, nu contează pe cine, doar ca să fii tu în transa aceea care crezi că te face fericit. Eram absolut sigur că nu eram eu în situaţia aceea. Ajunsesem într-un fel de dependenţă faţă de dialogul cu ea, o căutam, mă căuta, ne vorbeam cu sete...

Dimineaţa mă trezeam şi primul lucru pe care-l făceam era să caut mesajul de la ea şi să-i las la rândul meu unul.Apoi ne vedeam pe skype, pe camera web. Uneori stăteam o oră, alteori mai mult. Câteodată continuam ziua vorbind la telefon. Apoi seara schimbam mesaje... Cam aşa arătau toate zilele acelea de îndrăgostit.

Au fost câteva luni de asemenea "dialog". Ne-am povestit multe despre vieţile noastre, despre visele noastre. Ne-am descoperit reciproc tot mai mult şi ne-am plăcut tot mai mult. Până am ajuns să nu mai visăm separat ci să construim vise împreună!

Ea a fost cea care a abordat cu un curaj frumos partea frumoasă a continuării poveştii. Nu v-am spus, eu am fost căsătorit înainte şi am rămas cu doi copii din vechea căsnicie. Eram despărţit de fosta nevastă de 5 ani, dar divorţul nu îl finalizasem pentru că instanţa vroia să-i dea copiii ei, iar eu vroiam să-i păstrez lângă mine. Aşa că am rămas căsătorit în acte, dar în realitate eram singur de 5 ani... Ea ştia toată povestea. 

M-am trezit că într-o zi, după ce am vorbit iar prin skype, la sfârşitul convorbirii îmi spune: "...şi du-te de-ţi termină divorţul ăla că poate mă apucă pe mine cheful de măritat!" Am rămas interzis! Adică fata pe care o iubesc chiar se gândeşte serios la o eventuală căsătorie cu mine! Nu vă spun că eram deja evadat în stratosferă! În ziua aceea i-am şi trimis mesaj fostei soţii că vreu să reluăm divorţul şi să-l finalizăm cât mai repede!

Discuţiile au evoluat rapid. EA m-a anunţat că şi-a găsit pe internet rochia de mireasă pe care şi-o dorea pentru nuntă. Mi-a arătat-o. Apoi mi-a spus că ştie unde ne vom face luna de miere. Mi-a arătat fotografii din locul respectiv. Imagini mirifice cu locuri paradisiace de pe o insulă din Atlantic... Tot ea sabilise că nunta va fi de o mie de persoane, iar eu sunt "liber" să decid asupra locaţiei, doar să am grijă să fie una... mă înţelegeţi, pe măsura NOASTRĂ! Bineînţeles că am discutat şi despre copii... Normal că o să facem copii. Tot ea a venit şi a pus deja numele viitoarei fetiţe, căci fetiţă e musai să fie! Eu am fost de acord... Ea se va muta din oraşul ei, la mine în oraş. Vom lua un apartament, îl vom amenaja cum vom dori noi (mai mult ea) şi vom trăi acolo fericiţi şi fără grijă. Trăiam deja, în mintea noastră, o viaţă perfectă!

Mda, cam astea erau planurile...

N-a trecut mult timp de când am avut discuţiile astea. Să fie vreo trei luni. Trei luni... suficient ca să se aleagă praful de tot ce am visat împreună! Dar până să ajungem la momentul "prafului" mai sunt multe de povestit.... 

Trăiam povestea şi eram fericit!

Poveste de iubire (II)

"Lasă orice speranţă tu, cea care ai intrat aici". 

Nu ăsta era conţinutul, dar aceasta era ideea mesajului pe care i l-am trimis. Ştiam că-i place jocul acela în care ne întâlneam. Ştiam că se logase în lumea aceea virtuală pentru a-şi construi o "carieră". Şi mai ştiam că lumea aceea era dominată de mine şi de echipa mea. Puteam distruge pe oricine, cu tât mai mult şi mai bine pe ea! :)

Mi-a răspuns calm. Simţeam totuşi o nota de dezamăgire în "glasul" ei. A încercat să se "scoată". "Nu am intrat aici decât ca să îmi găsesc nişte prieteni". Am râs. Era scuza cel mai des folosită de cei care simt că pierd înainte să piardă efectiv. Ok, no problem. Am continuat să-i scriu nişte mesaje "subţiri". Era şoricelul, iar eu pisica. Mă jucam... 

Se juca şi ea. Probabil deja îşi imagina ce moduri de execuţie publică voi pune în practică. Nici eu nu eram hotărât. Mai executasem eu şi înainte diverşi jucători care aveau "figuri" în cap şi pe care i-am "operat" de orgoliu. Cu ea însă parcă nu-mi venea în minte nici o metodă potrivită pentru a o "termina"! Mă deruta şi tonul calm pe care-l folosea în mesajele scurte pe care le schimbam. Mă aşteptasem la atitudini de gen "cine mi-s eu", de ameninţări sau rugăminţi, de avertismente cu "prietenii" din joc etc, dar ea nimic. Doar îmi răspundea la mesaje, atât. 

Nu a existat un "final" la intenţia mea de a o executa public pe fosta mea executoare. Pentru că dialogul iniţial, de-a şoarecele cu pisica, s-a transformat într-unul amiabil. "Văd că eşti un om cu care se poate discuta" mi-a spus ea... Şi a discutat. 

De regulă, un om inteligent poate simţii imediat dacă într-un partener de discuţie există o altă formă de inteligenţă compatibilă. Cred că am simţit şi eu asta de la început, dar la început, evident, nu mi-am dat seama exact ce simt. Pe parcurs însă am început să simt o plăcere curioasă în schimbul acela banal de mesaje! Şi pentru că vroiam ca această discuţie să evolueze, am chemat-o în "Familia" mea virtuală, compusă din jucători care dominau lumea... 

Pot să vă spun că nu a trecut mult timp până când m-am lăsat cucerit cu totul. În cadrul jocului respectiv am cooptat-o pe EA la conducerea "Familiei" mele puternice de jucători şi am devenit astfel, împreună, cel mai puternic cuplu virtual! Nu se consumaseră între noi decât discuţii simple, mai mult sau mai puţin banale, dar discuţii purtate într-o formă care te făcea să simţi dorul imediat ce discuţia se termina!

Începeam ziua căutându-ne, o continuam discutând şi o încheiam gândindu-ne (ciudat!) unul la celălalt!

A apărut şi primul telefon. Dat de ea... "Deci tu eşti? Eu sunt..." Am povestit frumos la telefon. Uneori o oră, alteori mai puţin sau mai mult. Nu atât de des precum aş fi vrut. Avea momente ciudate, în care lipsea. O zi, două, trei nu primeam nici un semnal de la ea! Apoi apărea din nou. Ne realuam povestea, povestirile, apoi dispărea iar... o zi, două... Comunicarea dintre noi se reducea la mesajele pe care le schimbam în cadrul jocului respectiv şi la din ce în ce mai rarele convorbiri telefonice. 

Într-o zi m-am trezit că primesc un mesaj scurt: "Mă simt cam rău. Acum ar fi momentul să-mi spui ceva frumos"... N-am ezitat decât o secundă. I-am răspuns pe loc: "Te iube...s.c.!" A fost prima oară când i-am spus, într-un fel stâlcit, că o iubesc. Abia după ce am trimis mesajul mi-am dat seama de fapt ce am făcut şi ce am spus!!! 

Pffff, chiar o iubesc?
DA, chiar o iubesc!

Poveste de iubire (I)

Orice poveste de iubire are un început "fantastic" şi frumos! :) 

EA a apărut în viaţa mea în formă vituală. Fără o figură clară, fără caracteristici concrete, doar ca un vânt de primăvară... O adiere de câteva cuvinte, aruncate aşa, într-o doară, şi apoi un "război"! :)

M-a atacat pe un site de jocuri online. Mă găsise pe hartă slab şi amărât. Ea se credea puternică şi grozavă! De fapt, după ce în prima fază m-am apărat cu succes, mi-a şi spus direct că e puternică şi că mă va distruge. Ştiam că aşa va fi şi atunci am replicat cu singura armă pe care o aveam şi cu care mă simţeam imbatabil: ironia! M-a blocat şi n-am mai putut purta mesajele ironice spre mintea ei lipsită de apărarea jocului. Nu m-am lăsat însă victimă aşa uşor. Ştiam că mă va urmări, aşa că am continuat să vorbesc postând aiurea pe profilul meu, care era vizibil pentru toţi, deci inclusiv pentru ea. Îi vorbeam în acelaşi ton şi tăcerea ei mă făcea să simt gustul unei ciudate victorii. 

În jocul respectiv ea m-a cucerit şi la propriu şi la figurat. La propriu i-a pus pe alţii, pe care îi jongla cu uşurinţă manipulându-i, să mă atace şi să mă distrugă. Apoi ea a venit şi s-a servit liniştită din "averea" mea virtuală... Dar eu nu mai eram. Părăsisem jocul acela după ce îmi făcusem damblaua cu mesajele ironice postate pe profil. M-am logat pe o altă "lume" , luând de la zero munca de Sisif necesară pentru construirea unei cariere de luptător. Eram singur, eram liniştit şi eram puternic!

A trecut ceva timp, nu mult... În jocul nou în care intrasem erau alte mii de jucători înscrişi, mulţi dintre ei adevăraţi veterani ai internetului, oameni care-şi petreceau viaţa în virtual şi îşi clădeau acolo "imperii". Nu a fost o problemă pentru mine să îi domin. M-am dedicat atât cât a trebuit ca să ajung rapid cel mai bun! Am adunat în jurul meu o echipă de jucători buni, am întemeiat o "Familie" pe principii patriarhale. Eu eram dictatorul, tăiam şi spânzuram, dominând şi învingând, dar în acelaşi timp plictisindu-mă. 

Mi-amintesc şi acum... Stăteam şi îmi admiram "munca". Locul 1 era ocupat de mine. În spate, mii de zbateri inutile ca să mă pună jos. Zâmbeam cu satisfacţie şi superioritate! Mi se părea floare la ureche să domini virtualul dacă ai puţină inteligenţă şi dorinţă. Mi-am amintit brusc de "fata mea", de cea care pe altă "lume" mă executase fără milă, ba chiar cu satisfacţie. Şi nici măcar n-o făcuse ea direct, ci îi pusese pe alţii s-o facă. Ia să văd dacă o găsesc pe aici... Şi am găsit-o! Era mică-mică, abia născută în lumea pe care eu o dominam! Pfffff... ce "tupeu" din partea ei să intre neautorizată în "Imperiul" meu!!! Ia să-i dau eu o lecţie!

Ceea ce a urmat a fost mai mult decât o lecţie... A devenit, în timp, o poveste. O Poveste de Iubire! Finalul încă "se joacă"! :)

(va urma)